Amintire

Pe-atunci îmi apăreau, în geam, două stele-

era o oarecare depărtare între ele,

așa că nu te gândi că-ți voi povesti

despre cum una sau cealaltă se îndrăgosti.

Eu vreau să-ți povestesc doar despre una,

despre cea cu care am povestit întruna,

căci, chiar dacă nu era cea mai luminoasă,

faptul că se arăta și mă asculta o făcea nespus de frumoasă.

Și-i povesteam atunci de trecutul

față de care aș fi vrut să fac pe uitucul,

de toate cuvintele pe care le-am spus fără rost

și a căror regret mă'nfășura ca un periost.

Îi mai povesteam și despre toate cuvintele

ce nu apucaseră să-și atingă țintele,

din cauză că le lăsasem de spus altă dată,

crezând că poate timpul ține și cu cei ce au inima blindată.

Apoi ajungeam să-i povestesc despre prezentul,

pentru-a cărui derulare abia înțelegeam regulamentul.

Îi mai înșiram cuvintele pe care-mi doream să le zic,

sperând că poate vor acționa ca un analgezic.

Îi înșiram tot felul de trăiri și sentimente,

căutând, pentru existența lor, tot felul de argumente.

Despre viitor nu prea-i ziceam pe față,

temându-mă să nu expun vreo idee prea măreață

ce ar fi putut, astfel, să-și îngreuneze împlinirea

sau poate că, spunând-o, și-ar fi pierdut menirea.

Dar țin minte că-i spuneam de tine

prin cuvinte ce se transformau în adevărate serpentine-

mă amețeau, tulburau, răscoleau-

unele după altele, din inimă, se rostogoleau

până-mi ajungeau la picioare și le priveam de sus-

crezând că însemnătatea lor, în sfârșit, s-a dus.

Hah, dar atât de mult mă înșelau...

căci nu știam că, povestindu-le, mai multă valoare ele căpătau,

iar eu, aruncându-le din inimă și culcându-mă pe-o ureche

uitam că micuța stea se gândește la ele cât noaptea stă de veghe.

Iar gândurile ei vor dăinui multe secole

Pentru că lumina ei ascunde toate secretele,

Dar când peste timp îi voi vorbi din nou

Îmi va răspunde al inimii mele ecou.