Urcă pe munte

geaninacostas
3 ian. 2022
4 min de citit

„Domnul este un Dumnezeu al munților, și nu un Dumnezeu al văilor” (1 Împărați 20:28)

Contrastul dintre munte și vale este puternic subliniat de către textul Scripturii, acestea simbolizând credință și statornicie, respectiv păcat și decădere. Munții maiestuoși au reprezentat atât pentru patriarhi și profeți, cât și pentru apostoli locuri de întâlnire cu Dumnezeu. Facem referire aici la:

experiența deosebită pe care a avut-o Avraam în momentul în care Domnul l-a cerut ca jertfă pe Isaac, pe muntele numit ulterior Jehova iiré („Domnul va purta de grijă”- Vezi Geneza 22). Pe acest munte a fost mai târziu înălțat templul lui Solomon, unde Domnul și-a găsit locașul în Sfânta Sfintelor și tot pe acest munte, Dumnezeu a purtat de grijă ca Isus Hristos, mielul Său, să fie plata prin care a răscumpărat întregul pământ de sub robia păcatului.
muntele ce a fost locul de întâlnire a lui Moise cu Dumnezeu („Moise s-a suit a Dumnezeu. Și Domnul l-a chemat pe munte”- Exodul 19:3) și locul în care Dumnezeu s-a coborât pentru a crea o conexiune deosebită cu poporul Israel instruindu-l („Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt, și le-ai dat prin robul Tău Moise, porunci, învățături și o lege”- Neemia 9:13-14).

pe munte a avut loc schimbarea la față a lui Isus Hristos și întâlnirea minunată cu Moise și Ilie (Matei 17:1-13).
apostolul Ioan, pentru a vedea cetatea sfântă, Ierusalimul, a fost dus „în Duhul, pe un munte mare și înalt” (Apocalipsa 21:10).

În contrast cu munții, văile sunt prezentate ca un simbol pentru nesiguranță- „Valea umbrei morții” este văzută de către psalmistul David ca un loc plin de pericole- Psalmul 23:4, iar pilda samariteanului milos, ce descrie experiența unui om ce a căzut pradă pentru tâlhari în timp ce cobora din Ierusalim la Ierihon poate fi o ilustrație în acest sens- Luca 10: 25-37. O altă semnificație atribuită văii este cea de degradare morală. Avem aici experiența lui Samson, care deși a fost închinat Domnului încă din pântecele mamei sale și urma să ducă la îndeplinire lucrarea Lui, acesta a ales să urmeze o altă cale. Degradarea morală a lui Samson începe printr-o coborâre la Timna, iar mai apoi în Valea Sorec, locuri în care a intrat sub influența unui anturaj nepotrivit (fetele filistenilor și Dalila).

Raportându-ne la experiențele de viață pe care Biblia le relatează și la stindardul pe care fiecare dintre noi îl are (căci „cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos”- Filipeni 3:20), putem spune că întreaga călătorie a creștinului este un traseu ascendent, cu caracter progresiv, o călătorie din vale spre munte, de viață de păcat spre mântuire. Realitatea vieții de zi cu zi însă ne este exprimată sugestiv de către prima parte a versetului 16 din Proverbe 24: „Cel neprihănit de șapte ori cade”, dar și de către versetele ce exprimă lupta lui Pavel în vederea trasformării firii pământești: „căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac. [...] Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd că în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7:19, 22-23).

Analizând trăirile spirituale ale omului din perspectiva Marelui Amăgitor, C.S.Lewis în „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” prezintă aceste fluctuații din viața creștinului sub termenul de „legea ondulației”. În timp ce sufletul tinde spre lumea eternă, corpurile, pasiunile și imaginația noastră este adeseori într-o continuă schimbare, țintind fie spre valorile morale și eterne, fie spre atracțiile pământești. Se realizează astfel o oscilație, o „întoarcere repetată la un nivel de unde cad înapoi, în mod repetat, o serie de râpe și vârfuri”.

Problemele pe care le ridică aceste căderi rezidă nu doar din faptul că în vale se află păcatul, ci și din faptul că acestea au un efect negativ puternic asupra omului. Unul dintre Amăgitori își propunea să-l convingă pe cel căzut că „nu mai are ieșire din râpă” sau că „ce a urmat convertirii ar fi putut şi ar fi trebuit să ţină la nesfârşit”, fără a mai exista pericolul căderii. Aceste idei nu pot decât să producă descurajare și deznădejde. Prin urmare, cum putem birui chiar și atunci când drumul nu este unul drept, atunci când pare că nu putem ieși din vale sau nu ne putem opri din cădere?

Așa cum ilustra David în Psalmii 121:1-2, păstrează-ți privirea ațintită spre munți, acceptă ajutorul care vine de la Domnul, începe să pășești spre culmi și apropie-te de Dumnezeu. Asemenea dificultăților întâlnite de către alpiniști la marile altitudini, starea degradantă în care ne aflăm împiedică orice apropiere de culmi, de sfințenia lui Dumnezeu, prin urmare, tot drumul pe care îl vom parcurge va fi un întreg proces de aclimatizare și transformare. Apropiindu-te de Dumnezeu, nu poți fi decât asemenea Lui, asemenea Celui care locuiește pe munți. „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu-și dedă sufletul la minicună și nu jură ca să înșele”. (Psalmii 24: 3-4)

„Urcă pe munte…

Să fii la un pas de Eden.

Să-ți oglindești privirile-obosite, pe măreția orașului veșnic...

Să înțelegi că viața nu-i frângere de drum, nici sfâșieri de timp și nici sfârșit de noi...

Că ceea ce se pare încheiere, e numai început,

Că-n zarea ce se stinge, se înfiripă zorii veșniciei, cu revărsări de fluvii de lumină.

Urcă pe munte…

Numai pe vârf de munte poți pricepe,

Că nu ești doar un bulgăre de tină, ci colț de cer, fărâmă de divin, de veșnicie.

Urcă pe munte…

Și sub vegherea îngerilor buni,

Acolo sus, ce-i pământesc din tine să se stingă