Călăuzirea Lui

Ne gândim și privim cu admirație vulturul, regele păsărilor.

Având cuiburi în cei mai înalți copaci, pe stânci sau în munții cu vulturii, sunt păsări prea puțin întâlnite de către oameni și, în special, în mediul urban. Cu toate acestea, prestanța și longevitatea pe care o posedă i-au determinat pe liderii, împărații sau războinicii timpurilor îndepărtate să îi ia ca simbol. Heraldica ne demonstrează acest aspect și, spre exemplu, dacă vom privi stema României vom observa că elementul central al acesteia este un vultur de aur cruciat, un simbol al dinastiei întemeietoare a Basarabilor, nucleul în jurul căruia a fost organizată Ţara Românească, una dintre cele trei provincii ale spațiului carpato-danubiano-pontic (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania).

Însă nu despre heraldică doresc să vorbesc :) , ci vreau să ne îndreptăm atenția către două versete care m-au impresionat și care, datorită corelației pe care o găsim în știință, mă determină și mai mult să mă încred în textul Bilbliei.

Versetele la care mă refer se găsesc în a cincea carte a lui Moise, în Deuteronom capitolul 32, capitol cunoscut și sub numele de „Cântarea lui Moise”.

Ajuns la finalul vieții sale și cunoscând faptul că nu va intra în țara spre care a îndreptat cu multă trudă pașii israeliților, Moise căuta să pregătească poporul pentru intrarea în țara făgăduită. Intrând pentru ultima dată în adunarea poporului, „Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra Lui și, în cea mai aleasă și mișcătoare vorbire”[1], Moise reaminti poporului istoria minunată a eliberării de sub sclavia egipteană, dar și o istorie a eliberării de sub povara păcatului. Gândindu-se la evenimentele din ultimii 40 de ani, acesta descrie cum Dumnezeu le-a purtat de grijă, cum I-a purtat pe „căile Lui drepte”, cum „I-a găsit într-un ținut pustiu/ Într-o singurătate plină de urlete înfricoșătoare” și, în ciua faptului că „ei s-au stricat” și au fost un „neam îndărătnic”, El „l-a înconjurat (pe Israel), l-a îngrijit, / Și l-a păzit ca lumina ochilor Lui”.

Însă Dumnezeu nu s-a limitat la ocrotirea și salvarea poporului, ci a dorit ca aceștia să crească, să se dezvolte și să devină o lumină printre popoare. Versetul 11 spune că Domnul a călăuzit pe poporul Său „ca vulturul care își scutură cuibul,/ Zboară deasupra puilor,/ Își întinde aripile, îi ia,/ Și-i poartă pe penele Lui”.

Călăuzirea nu este o acțiune pasivă, aceasta presupune implicarea în acțiune a celui care îndrumă, învață, povățuiește. Modul în care versetul 11 prezintă călăuzirea lui Dumnezeu poate fi în contradictoriu cu modul în care percepem ocrotirea- „El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui”, scrie în Psalmul 91:4. Însă vă invit să ne îndreptăm atenția și spre prima parte a versetului- „ca un vultur”.

Ornitologii care au studiat comportamentul acestor păsări maiestuoase au descoperit câteva aspecte interesante. Pentru a-și construi cuibul, zburătoarele își smulg pene și puf de pe propriul corp și fac un cuib moale și confortabil într-un loc greu accesibil. După apariția puilor și după creșterea lor, vulturii maturi încearcă să-i scoată din cuib și astfel să zboare, iar pentru aceasta apelează la mai multe metode. Părinții încep să smulgă puful din cuib și lasă doar carcasa tare și austeră ce a fost inițial, încearcă să îi momească mâncând la o mică distanță de cuib sau scutură cuibul. Scuturând cuibul, puii își vor pierde echilibrul și vor pica din cuib în gol. Aruncând o privire fugară acestei imagini ne putem gândi la neglijența cumplită pe care o adoptă vulturii adulți, însă îndreptându-ne atenția către puiul ce se îndreaptă către un sfârșit, sigur putem observa că unul dintre părinți așteaptă ca aripile sale să constituie o plasă de salvare pentru puiul care încă nu știe să zboare.

Un final fericit putem spune. Prin astfel de repetări, puiul va învăța să-și utilizeze aripile și să se salveze singur.

În acest mod ne călăuzește și Dumnezeu.

Ne naștem și creștem într-un mediu preponderent sigur și confortabil, însă pentru a conștientiza talentele, calitățile și misiunea pe care le avem pe acest pământ trebuie să depășim zona de confort, să depășim stadiul incipient în care am fost puși. De multe ori însă preferăm confortul pe care ni-l oferă cuibul, familia, cercul de prieteni, biserica și poate că ne limităm.

Când ne oprim din a dezvolta ceea ce cuibul a format nu experimentăm protecția pe care ne-ar oferi-o Dumnezeu atunci când ne dorim să devenim după chipul Lui.

Pentru a deveni un vultur trebuie să ieșim din cuib și să zburăm.

Pentru a ne asemăna Creatorului trebuie să ieșim din zona de confort și să facem ceea Creatorul a făcut.

Dumnezeu, fiind conștient de mediul în care ne formăm și de ceea ce putem deveni, mai scutură cuibul. Poate că ne oferă experiențe nu tocmai confortabile, ci încărcate de nesiguranță față de necunoscut și teamă de eșec, însă El va fi mereu la 7 centimentri de limita răbdării și puterii noastre pentru a ne prelua și a nu ne lovi piciorul de vreo piatră (Psalmii 91:11-12).

Căci El știe gândurile pe care le are cu privire la noi, „gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să ne dea un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11), te invit să te lași călăuzit de Cel care este Calea (Ioan 14:6). Te invit să înveți să zbori!

„Ca vulturul care își scutură cuibul,

Zboară deasupra puilor,

Își întinde aripile, îi ia,

Și-i poartă pe penele Lui.

Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său.”

Deuteronom 32: 11, 12 (p.p)

[1]Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolul 43.